Oricum va fi, plutirea e jocul meu.

Am apreciat intotdeauna persoanele care leaga prietenii stranse si de lunga durata, in care nici unul dintre cei implicati nu da semne de plictiseala sau nesiguranta. I-am apreciat in ciuda faptului ca niciodata nu am inteles nevoia de a te lega de cineva atat de strans, exceptand jumatatea ta, vazand acest legamant ca un fel de pilon ce eventual te-ar putea incetini din cand in cand. Nu am inteles nevoia asta, in schimb din cand in cand m-am conformat ei.

Prieteniile cele mai stranse le-am avut cu oamenii care mi-au respectat libertatea. Cei care mereu mi-au zis cand credeau ca gresesc, cand nu intelegeau ce fac, dar niciodata nu mi-au impus sa ma schimb. Ei m-au lasat mereu sa plec si sa vin la orice ora si de oriunde, stiind ca mereu ma voi intoarce la ei cu noi ganduri. Si mereu am facut’o. Cu ei nu am ratat nimic, de la cele mai adanci suferinte la cele mai luminoase bucurii. Ei nu au vazut plecarile mele ca pe o tradare niciodata, mereu le-au vazut ca pe o reinnoire, ca pe un lucru firesc de care eu aveam nevoie pentru a-mi continua viata. Mereu alaturi de ei.
Ciudat mi se pare ca desi acestia m-au inteles cat de mult posibil si m-au acceptat, intotdeauna s-au gasit altii care sa imi sara la gat pentru a imi explica cum eu de fapt ii tradez. Am atribuit mereu aceste reactii lipsei de cunoastere si probabil diferentelor de perceptie. Oricat de brutali ar fi fost ei in reprosuri, nu au fost niciodata aproape de brutalitatea pura a prietenilor care imi explicau diferite bucati din mine, argumentand ore in sir distrugerea mea fortata sau naturala, dar pe care ei doreau sa mi-o deseneze, asigurandu-se ca in caz ca nu consider bine ce se intampla, voi sti ce sa schimb. Nu au gresit niciodata, dar eu nu i-am ascultat prea des. Nu au fost deranjati ca nu le iau ideile si sugestiile in considerare, au fost doar fericiti ca am ajuns sa ma redresez, si chiar singur. Au apreciat mereu, cred, revolta mea impotriva absolut oricarui lucru, si scepticismul extrem la care supuneam orice. Inca o mai fac.
Inca ma intreb ce este e fapt prietenia. Un drept sau un privilegiu? Oricum ar fi, nimeni nu are dreptul sa reproseze altuia modalitatea de abordare a ei, sau perspectiva asupra ei. Prietenia e libertate neconditionata. Probabil de asta am ajuns sa numesc din ce in ce mai putine persoane ca prieteni, si din ce in ce mai multi ca amici sau doar cunostinte.
Pentru ca sunt atat de putini care inteleg ca : “I’m like a bird, I only fly away. I don’t know where my soul is, I don’t know where my home is.” Sunt putini, dar ei ma lasa sa caut mereu, stiind ca nu voi gasi decat odata. Mereu ma invelesc in ganduri si idei, si ma lasa sa adorm pe unde apuc prin casele lor. Mereu ne zambim fara motiv dar plin de subintelesuri, legandu-ne mai tare unii de altii.
Zborul nu inseamna mereu plecare. Unii au inteles’o, altii nu dau semne a o face prea curand.
Oricum va fi, plutirea e jocul meu.