Pastele , iepurasul si ouale invierii....

„Christos a înviat! - Adevărat a înviat!".

Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale şi garanţia mântuirii noastre, era firesc ca încă de la început comemorarea acestei invieri să constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii.

La câteva zile după intrarea Sa solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminică dis-de-dimineaţă, El a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi pentru mântuirea neamului omenesc.

Cultul creştin, îndeosebi cel ortodox, împlineşte prin această sărbătoare nu numai o simplă comemorare istorică, ci retrăieşte întreaga dramă zguduitoare a morţii şi învierii lui Hristos, ca prin aceasta creştinii să-şi însuşească învăţătura Domnului şi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Acest caracter special al sărbătorii învierii Domnului nostru Iisus Hristos se observă foarte bine în slujbele legate de această sărbătoare.

După părerea celor mai mulţi exegeţi şi istorici ai bisericii, învierea Domnului a avut loc în prima duminică de după Paştile iudeilor din anul 33 al erei creştine. E ştiut că Paştile evreilor (Pascha) se serbau în seara zilei de 14 Nisan. Nisan sau Abib fiind prima lună a anului evreiesc, care începea la luna nouă de după echinocţiul de primăvară, data de 14 Nisan coincidea deci cu prima lună de după echinocţiu.

Obiectul acestei sărbători creştine este, deci, încă de la început, amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Iepuraşul de Paste

Pe cât de simpatic, pe atât de necunoscută este povestea lui. De unde a apărut oare acest obicei şi de ce a ajuns el să fie asociat cu cea mai mare sărbătoare creştină a oamenilor?

În vremuri îndepărtate, ca de altfel şi în zilele noastre, iepurele era privit drept un simbol al fertilităţii, unele culturi considerându-l chiar un mesager sacru al divinităţii. O veche legendă nordică spune ca, într-o iarnă, zeiţa Eostre a găsit o pasăre rănită pe câmp. Pentru a o salva de la moarte, zeiţa a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulţumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora toate ouale făcute şi i le dăruia zeiţei. Această legendă se pastrează vie chiar şi în zilele noastre, copiii aşteptând de Paşte iepuraşul care face un cuib plin de ouă colorate.

Cea dintâi atestare documentară a prezenţei iepurelui în simbolistica pascală a apărut în Germania, în 1500, primele dulciuri în formă de iepuraşi fiind inventate tot aici, în jurul anului 1800. La scurt timp, în aceeaşi perioadă, în Franţa şi Germania apar şi primele ouă de ciocolată

De ce ouă roşii de Paşte?

Legendele creştine leagă simbolul ouălelor roşii de patimile lui Iisus. Una dintre legende susţine că toate pietrele aruncate în Iisus se transformau în ouă roşii de îndată ce îl atingeau. O alta afirmă că Sf. Maria, mergând să-şi vadă Fiul răstignit, i-a dus ouă, care s-au însângerat sub cruce. Se mai spune că, după moartea lui Iisus, cărturarii saducei şi rabinii farisei ar fi făcut un ospăţ de bucurie, la care unul dintre ei ar fi spus: “Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus. Nici nu şi-a terminat bine spusele că ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocosul a început să bată din aripi.

In noaptea de Pasti, la sfarsitul Utreniei, ne sunt amintite cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: “Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti; vitelul este mare, nimeni sa nu iasa flamand, toti va indulciti de ospatul credintei; toti luati bogatia bunatatii”. Din aceste cuvinte, reiese ca Sfantul Ioan Gura de Aur infatiseaza Sfintele Pasti ca pe un ospat.

........................................................

O sarbatoare ce an de an ne aduce aminte sa fim mai buni, sa reflectam la menirea noastra pe pamant, o sarbatoare ce aduce in sufletele noastre lumina sfanta a invierii, ne aminteste ce am putut face noi oamenii si ce ar trebuii sa nu repetam, El fiul lui Dumnezeu s-a lasat rastignit pentru a ne fi iertate pacatele , sa credem in El si sa renastem odata cu invierea Lui in Sfanta noapte a Invierii. Curatirea spirituala atat de necesara pentru a simti cu adevarat ca traim, dincolo de lumea materiala , sa gustam din trupul si sangele Domnului sa ne bucuram ca El a inviat si ne vegheaza vesnic.

Paste fericit !

" O sa triaca si asta !"

Ma simt..nici eu nu stiu cum ma simt, simt doar ca ma rup in mii de bucatele si imi este teama ca nu o sa ma mai pot recompune. M-a luat aceasta stare pe neasteptate si ma simt mic, mic si speriat...singur si alungat parca din orasul bucuriei. Ma intreb eu, pe langa cei din jurul meu, de ce sunt asa, ce mi s-a intamplat de simt asta? Nu gasesc un raspuns, nu reusesc sa dau de el chiar daca am scos fiecare sentiment si gand si le-am scuturat bine de tot. Am luat trecutul la rasfoit si am mai si sters putin cu radiera, sperand ca imi va fi mai bine, am incercat sa uit oameni si sa aflu unele lucruri despre oameni care cred ca i-am tradat...am redeschis in asta seara toate cutiile asezate frumos pe polite si rafturi si am cautat in ele..ceva frumos, ceva simplu, ceva banal care sa ma faca sa ma vad puternic, asa cum mereu m-am considerat. Am gasit un barbat singur, un barbat care a trecut de 30 de ani si inca nu isi gaseste drumul....o persoana care a dezamagit pe multi si care a facut fericiti pe unii, probabil. Sunt eu, ...care acum nu stiu daca exista ceva pe lumea asta sa ma faca fericit...mi-e frica de mine, de ziua de maine si de zilele cu soare...mi-e frica de mine si mi-e teama ca intr-o zi o sa ma ascund de toti si o sa vreau sa ma uite toti.....

Si totusi, un fricos nu sunt! Ca am facut lucruri in viata mea pe care altii nici nu indraznesc sa le gandeasca, slab nu sunt, ...si totusi sunt pierdut ...desi ma privesc in oglinda si ma cert, imi trag doua palme si nu simt nimic...
Colind pe strazi in miez de noapte si nu gasesc ce caut ...liniste ...impacare cu mine insumi ca asta e viata si trebuie sa o infrunt, sa o rostogolesc dupa placul meu si sa ii arat ca nu mi-e frica de o clipa efemera ...de ce sunt eu, eu? de ce trec prin starile astea cand totul pare atat de usor pentru altii? Ma pricep de minune sa ii ridic pe cei din jur de jos, sunt maestru in a aduce zambetul pe buzele celor din jur si jonglez cu lectiile de viata ...dar toate astea pentru cei din jurul meu, cand vine vorba de mine uit totul ...uit abc-ul vietii pe care il ridic in slavi tuturor...cineva drag ma intreba zilele astea care e secretul meu de sunt mereu energic, vesel, glumet si optimist ...ma intreb eu, acum, cat de bun sunt ca actor, daca arat celor din jur ceea ce vreau eu ca ei sa vada? ...ma intreb eu daca cineva a meritat sa ii spun in prag de seara ca nu mai vreau sa stiu de el, daca a meritat cineva un mesaj, in creierii noptii, cu un sfat ironic sa dea la teatru ...daca sunt in masura sa spun cuiva sa fie puternic si sa mearga mai departe pentru ca va fi bine ...oare de ce ma joc cu masca mea? de ce niciodata nu arat cat de mult doare singuratatea si prietenia cu cei 4 pereti? de ce nu arat ca si eu sfar, si eu plang si eu ma strang ghem in pat , in noptile tarzii si plang, tip, strang din pumni si imi las semne in palma...musc din perna si imi repet, precum o caseta intr-un casetofon vechi, ca va fi bine? Ce inseamna va fi bine? Ce va fi bine? Cum e sa fie bine? " O sa triaca si asta !" Cum imi spune Ea mereu!

a doua minte....dorinta de a intalnii ingerul pazitor....

"La ce te gandesti? o intreba Took.La ce vorbeati voi. La Paulo calatorind singur. Daca ingerul lui o avea aripi. Si de ce m-o fi interesand pe mine asta. Si pana la urma, cred ca niciodata n-am vorbit despre ingeri.Nu, nu. Vreau sa stiu daca exista altceva in mintea ta. Ceva ce nu poti controla.Ea simti cum mainile lui ii atingeau tamplele.Relaxeaza-te, relaxeaza-te – tonul vocii lui era acum mai bland. La ce te gandesti? Auzea sunete. Si voci. Abia acum isi dadu seama la ce se gandea, desi toata ziua nu-si luase gandul de la acel lucru. La o melodie, raspunse. O cant incontinuu de cand am ascultat-o ieri la radio, cand eram pe drum incoace.

Da, cantase o melodie fara incetare, incepea si o termina, o termina si iar o lua de la capat. Nu-i putea iesi din cap.

Took ii ceru sa-si deschida ochii.Asta-i a doua minte, spuse el. Faptul ca tot canti o melodie, ceva . Putea fi oricare alta preocupare. Sau, daca erai indragostita, il puteai avea acolo inauntru pe omul pe care ti-ar fi placut sau ai fi vrut sa-l uiti. Dar a doua minte nu e un lucru simplu: lucreaza independent de vointa dumitale...Se intoarse apoi spre Paulo si rase:O melodie! Ca toata lumea care si-a umplut a doua minte cu muzica. Femeile ar trebui sa fie mereu indragostite, nu cu melodii in cap! N-ai avut niciodata vreo dragoste inchisa in cea de-a doua minte?

Amandoi radeau cu pofta...Sunt cele mai rele iubiri, ingrozitoare! continua Took, fara insa reusi sa-si stapaneasca rasul. Calatoresti, incerci sa uiti tot, dar a doua minte iti spune tot timpul: “Ce i-ar fi placut si lui asta! “, “Of! Ce bine ar fi fost daca era si el aici ! ” .

******************************************************

Nu stiu ce aprecieaza altii la o carte, sau din ce motive citesc, dar e clar ca pentru mine lectura are un scop diferit, avand in vedere ca pot considera ca find grozava o carte ignoratat de multi, sau un autor considerat comercial.

Nu am cum sa nu ma revolt , sa nu sar in apararea lui Coelho. Ma simt oarecum dator sa o fac, avand in vedere influenta pe care a avut-o asupra gandirii mele.

Daca ma gandesc bine, majoritatea oamenilor citesc urmarind nimic mai mult decat relaxarea, in timp ce eu caut cunoasterea, deschiderea orizontului, acordarea atentiei la ceea ce se intampla in jurul meu…Altii au in vedere semnificatiile evidente ale unor fraze, in timp ce eu mereu caut intelesurile ascunse, misterul spatiului dintre randuri, intotdeauna cu un mesaj….

De curand am citit una din cartile lui…..poate ca luata ca intreg, WALKIRIILE nu ar fi o carte prea grozava. Ce mai conteaza 195 de pagini plictisitoare , daca 5 au fost interesante, daca doua – trei idei m-au socat, m-au facut sa reflectez la propria-mi viata. Daca doua – trei idei au schimbat ceva in mine . O carte nu trebuie apreciata neaparat pentru valoarea ei ca intreg, eu apreciez o carte numai dupa felul in care ma influenteaza, dupa schimbarile care le declanseaza in viata mea, dupa imaginea a ceea ce se intampla…

Pentru asta citesc cu deosebita placere tot ce a scris Coelho, din acest motiv mi-a placut foarte mult Walkiriile.

O carte care m-a facut sa plang, descoperindu-mi greselile din trecut, sa imi schimb atitudinea fata de propria persoana, e doar una din cartile lui Coelho ….din fiecare am invatat cate ceva.

Walkiriile e o carte care te face sa evoluezi, sa intelegi mai bine pe tine, dar si pe ceilalti, inveti sa iti asculti cea de a doua minte, si abia cand aceasta nu iti mai dicteaza , cand e redusa la tacere , intelegi cu adevarat ceea ce se intampla cu tine. Dar asta numai daca ai rabdarea sa diseci sensul fiecarei fraze. Numai avand rabdare si acordand atentie detaliilor poti fi rasplatit cu indicii pentru a-ti gasi drumul. Iar cine stie sa vada semnele cu siguranta va aprecia cartile lui Coelho.

Vorbind cu cineva despre Coelho, ii spuneam ca imi place pentru ca mereu gasesc in cartile lui raspunsuri la dilemele mele, ma regasesc pe mine. La fel s-a intamplat cu Walkiriile .Nu cred sa fi fost o coincidenta ca am citit-o intr-un moment atat de potrivit. Mi-a picat in mana exact cand aveam nevoie mai mare de incurajare si cand era momentul potrivit sa fac pace cu mine, sa ma impac cu trecutul si sa ies din tiparele negative in care ma simteam prins ca intr-o cusca.

Din Walkiriile am invatat ca noi oamenii ne lasam prinsi in trecut exact ca elefantii din poveste. Doar pentru ca am esuat in trecut nu mai incercam, desi poate avem acum forta necesara. Ne purtam de parca am fi prinsi in lanturi ce ne limiteaza, cand defapt ele nu mai exista, cel mult au ramas in semnele ranilor provocate de lanturile in care am fost tinuti:

“ Si-a amintit ca odata un imblanzitor i-a povestit cum reusea sa tina elefanti inchisi. Animalele , cand erau pui, erau legate cu lanturi de cate o buturuga. Incercau sa scape, dar nu puteau, toata tineretea lor incercau , dar buturuga era mai tare ca ei. Si atunci se obisnuiau cu captivitatea. Si cand ajungeau mari si puternici era de ajuns ca imbalzitorul sa lege un lant de picior si sa-l lege de orice , chiar si de o bucatica de lemn, nu mai indrazneau sa fuga. Erau prinsi de trecutul lor.”

Am invatat ca a ti se indeplinii toat dorintle nu e intotdeauna cel mai de dorit fapt:

“ Cand Dumnezeu vrea sa-i ia cuiva mintile, ii indeplineste toate dorintele.”

Am descoperit motivul pentru care mereu distugem lucrurile si oamenii la care tinem.

Am invatat despre pactul pe care l-am facut cu trecutul si cat de mult influenteaza acesta prezentul.

Am invatat ca trebuie sa imi fiu prieten , nu dusman, nu judecator sau calau. Am inteles ca oricine are dreptul la fericire indiferent ca e bun sau rau:

“ Cu Tine vorbesc razboinicii vinovatiei. Cei care se cred nedemni de binecuvantari. Cei care cred ca nu au fost facuti pentru fericire. Cei care se simt mai rai decat altii.

Cu tine vorbesc cei care au ajuns la portile libertatii , au privit paradisul si si-au spus: nu trebuie sa intram, nu meritam!

Cu tine vorbesc aceia care s-au judecat si s-au condamnat pe ei insisi.”

Un pasaj despre Maria Egipteanca m-a pus pe ganduri in ceea ce priveste proverbul “scopul scuza mijloacele” in care incep sa cred tot mai mult , pentru ca uneori poti face un bine doar facand ceva “rau” si mai ales in ziua de azi din dorinta de a face un bine faci ceva “rau”.

La fel de mult mi-a placut ceea ce a scris despre cum ne stabilim tot felul de ritualuri care nu sunt altceva decat rutina , si cum devenim scalvi ai acestor ritualuri, nemaiputand face nimic spontan de teama esecului. Aceste ritualuri , spune Coelho , in momentul in care ne lasam controlati de ele , nu fac altceva decat sa ne opreasca din a evolua.

*******************************************************

“ Unele lucruri sunt atat de importante , incat trebuie sa le descoperim singuri.”

“ Omul distuge ce iubeste mai mult”

“ Din clipa in care pune piciorul afara , spuse Walkiria , jura pe arhanghelul Mihail , ca niciodata, dar niciodata n-o sa mai ridici mana impotriva propriei tale persoane.”

“ Ani de zile crezuse in mana implacabila a lui Dumnezeu, in pedeapsa Lui. Numai ca propria lui mana, nu mai face asa ceva”

Rup pactul spuse catre tenebrele minei si catre lumina desertului. Dumnezeu are dreptul sa ma nimiceasca . Eu n-am acest drept.”

“ Ca focul dragostei sa arda in inimile noastre,

Ca focul schimbarii sa arda in gesturile noastre,

Ca focul purificarii sa arda vinovatiile noastre,

Ca focul dreptatii sa ne calauzeasca pasii.

Ca focul intelepciunii san e lumineze calea.”

“ Omul uita de unde vine, natura niciodata.”

“ Parca mi-a crescut sufletul…..mai inainte priveam in departare si totul era chair aproape, intelegi? Se vedea ca nu face parte din lumea mea. Fiindca intotdeauna priveam langa mine , in lucrurile care ma inconjoara. Pana acum doua zile , cand am inceput sa ma obisnuiesc sa privesc in zare. Atunci mi-am dat seama ca in afara de mese, scaune, obiecte , lumea mea cuprindea si muntii , norii, cer. Iar sufletul , sufletul meu pare ca-mi foloseste ochii ca sa atinga lucrurile astea! Parca mi-a crescut sufletul.”

“ Numai ca asa ei (ingerii) se arata asa cum o fac toata viata : prin altii.”

“ Destabilizarea. In mod obisnuit doua persoane stau de vorba la o distanta de aproximativ un brat. Cand una dintre ele se apropie mai mult, rationamentul celeilalte se vede dezorientat, vrea sa inteleaga ce se intampla.”

“ Nu suntem singuri. Lumea se transforma, iar noi suntem o parte din aceasta transformare. Ingerii ne calauzesc si ne arata. In ciuda tuturor nedreptatilor, in ciuda faptului ca ni se intampla lucruri pe care nu le meritam, in ciuda faptului ca ne simtim incapabili sa schimbam ce este gresit la oameni si in lume, in ciuda stralucitelor argumente ale Marelui Inchizitor, Dragostea este mai puternica si ne va ajuta sa crestem. Si doar atunci vom fi in stare sa ne intelegem stelele, ingerii , miracolele.”

ne mintim frumos......si suntem mai linistiti!

Există o meteahnă comună tuturor oamenilor: ne autominţim. N-o fi ea singura trăsătură comună, dar în mod cert, nimeni nu face excepţie. Când spun că ne autominţim nu mă refer la a nu cunoaşte şi/ sau a înţelege eronat ceva, ci la momentele în care ştim care este adevărul, de cele mai multe ori unul evident, ne-a fost adus la cunoştinţă, dar îl ignorăm sau alegem să nu-l credem.

Cu toţii am făcut asta în diferite ocazii...ne-am pus nişte frumoşi ochelari negri sau altă culoare, fiecare după preferinţe. Ce contează este cât de mult am persistat în purtarea unei perechi de ochelari coloraţi, cât de des apelăm la ei, în general, şi cât de mult ne-au afectat aceştia capacitatea de distingere a culorilor.

Unii o fac atât de des, încât fuga de adevăr devine o reacţie constantă şi ajung să creadă din ce în ce mai mult "minciunile" pe care şi le spun. Reuşesc foarte bine să le susţină faţă de ei înşisi cu argumente peste argumente, legături peste legături şi, pentru ei, se naşte un alt adevăr, adevărul lor, atât de puternic inoculat, încât orice încercare de revelare a realităţii venită din exterior devine o primejdie şi trebuie contracarată imediat, înainte ca adevărul propriu, frumos colorat, să se altereze în vreun fel.
Este interesant însă ce se întâmplă atunci când, din exterior, vin informaţii demascatoare din mai multe surse. Aici depinde de cât de important este falsul adevăr, de ce anume protejează el.

Atunci când ne minţim cu privire la aspecte şi întâmplări mărunte, nu e greu să acceptăm că nu avem dreptate, că am fost, poate, comozi, şi, nevrând să intrăm în detalii, am preferat să ne minţim...Dar dacă ne minţim cu privire la noi înşine sau la întâmplări ce ascund adevăruri dureroase, atunci e posibil ca reacţia de apărare a falsului adevăr să fie una mult mai violentă. Rezultatul: depunerea unui efort mult mai mare pentru a respinge un adevăr dureros, pentru a ne proteja basmul, decât efortul care ar fi necesar pentru a accepta o realitate a cărei schimbare poate începe chiar cu această acceptare.

Am observat că foarte multe "minciuni", care sunt şi cele mai bine înrădăcinate, sunt cele legate de propria persoană. În primul rând, ignorăm trăsăturile care nu ne plac şi care ne fac viaţa grea sau le găsim explicaţii şi justificări care reuşesc să ne "păcălească", în sensul că exact acele trăsături neplăcute, pentru noi înşine şi pentru alţii, sunt doar forme de exprimare a altor trăsături foarte bune sau că ele ascund în mod clar intenţii bune: "ştiţi, eu critic foarte mult pentru că vreau ca oamenii să evolueze" sau, ceva mai subtil, se sugerează că "eu nu mă port cu superioritate, aşa sunt eu, o fiinţă superioară". Dacă nu găsim destule argumente pentru a ne minţi în felul ăsta, atunci recurgem rapid la a le găsi scuze în trecut sau în comportamentul altora: "eu sunt aşa critic pentru că am trăit multe dezamăgiri" sau "sunt aşa suspicios pentru că X sau Y sau şi X şi Y şi Z m-au înşelat şi nu mai am încredere în oameni" şi tot aşa...lista poate continua mult şi bine..

Da, oamenii sunt complicaţi, relaţiile sunt complicate, se mai întâmplă să zică lumea "nu" şi să fie "da", dar să nu exagerăm şi să nu cădem în capcana interpretării inverse a gesturilor sau chiar a cuvintelor celorlalţi, atunci când aceştia îşi exprimă lipsa de interes sau de iubire. Când cineva iubeşte, se simte oricât ar fi persoana respectivă de închisă şi, oricât de mult ar încerca să-şi ascundă sentimentele, acestea ies la iveală într-un final, aşa că "mă iubeşte, dar nu arată" sau, şi mai interesant, "mă iubeşte, dar încă nu o ştie" nu sunt decât nişte minciuni frumoase care-şi arată colţii mai devreme sau mai târziu.

Povesteam candva că nu prea pot să mă mint singur, că mai încerc uneori, dar imediat un ceva interior îmi dă un ghiont şi mă aduce la adevărul ignorat. Atunci când ceva nu este cum aş vrea, nu mă mint "vai ce bine e", nu mă păcălesc nici măcar "şi totuşi e bine...", ci accept că e în neregulă. Dacă ştiind asta, totuşi, din comoditate, din neputinţă sau din alte motive, nu fac nimic pentru a schimba şi continuu pe drumul respectiv, o fac conştient că nu este cum aş vrea, nu îmbrăcând nemulţumirile în vreo poleială frumoasă. Câteodată îmi pare rău că nu pot să mă mint şi-mi dau seama că oamenii care reuşesc sunt, poate, mai liniştiţi...